My Life & Sorrow

Zilele trecute mă uitam la Underworld… Îl mai văzusem, dar aveam chef de supereroine în ziua respectivă.

Şi brusc îmi vine în minte o întrebare evidentă: vampiresele au ciclu? :-/

Stăteam şi îmi imaginam cât de atractive şi sexy trebuiau să fie pentru ei când pierdeau sânge.

După care aprofundez subiectul, şi îmi imaginez cât de “hrănitor” ar fi fost pentru masculi o partidă de sex oral. :))

P.S.: Nu fi se pare o temă bună de parodie hollywood-iană?

Azi simt totul străin.

Afară e frumos, e un soare molcom de sfârşit de martie şi eu mă simt de parcă ar ninge.

În excesul meu de zel, am găsit câteva explicaţii plauzibile (care nu-mi rezolvă deloc problema):

1.  Sunt teribil de plictisită de starea mea de nonşalanţă pentru orice.

2. PMS.

3. E ceva putred în Danemarca.

În condiţiile în care nu găsesc nicio soluţie care să-mi convină, o să fac o cură intensivă de filme (care să mă dispere atât de mult, încât să reacţionez în vreun fel).

Atât. Ce neinteresant.

Sunt vreo 2 întrebări care plutesc între neuronii mei enervaţi în momentul de faţă:

1. Care din următoarele funcţii nu ar putea fi, de regulă, realizată foarte simplu cu ajutorul unui microcontroler:

a. interfaţa cu un traductor de deplasare incremental

b. interfaţa cu un traductor de temperatură de tip termocuplu

c. interfaţa cu un traductor de deplasare rezistiv

d. interfaţa cu un traductor de turaţie

???

2. Ce să fac să scap de situaţia evident penibilă în care mă aflu?…

Măcar la prima întrebare tind spre d… la a doua nici nu am variante formulate!…

Mă găsesc întrun impas: mama a aflat că tata are pe cineva… Şi se descarcă pe mine de toate grijile şi nelămuririle pe care i le-a cauzat această veste. Ieri am stat de vorbă toată ziua. Şi-a dat afară sufletul încercând să-mi explice în ce stare a adus-o chestia asta.

Iar eu stau şi ascult. Şi mă simt ahtiată. Îl înţeleg pe tata, dar o înţeleg şi pe mama. Ea vrea să intervin, eu nu… El… crede că totul e în regulă.

Ieri mi-am dat seama de un lucru: noi, oltenii, chiar suntem oameni fierbinţi. Poate prea fierbinţi pentru situaţia penibilă în care se află românii în lume.

Nu ştiu ce să fac… Nu ştiu ce să cred…

Parcă nici nu mai simt nimic. Nici nu reacţionez la multe chestii.

Tot ce ştiu cât de cât sigur e că nu mai vreau să stau acasă. Dacă ar fi vară, aş fi tot timpul plecată. Păcat că suntem în “gerilă”. Păcat de multe chestii…

S-a mai dus un an de facultate… Nici nu-mi vine sa cred ca c’est fini! Parca persista inca in jur un miros greu de cursuri scrise in graba si foi scoase la imprimanta… Dar gata, deschid geamu’ larg, imi aprind ostentativ o tigara in fata unui site de jocuri si ma bucur de libertate si lenevie!

Examenul de azi (pe care nu o sa-l mentionez pentru ca s-ar putea sa-l citeasca un anumit inculpat)  a trecut un val peste 2 semestre de tras in frau (mai mult sau mai putin), asa ca il pot numi culmea anului 2, desi restanta care mi-a ramas ar putea sa-mi sara in cap la toamna.

Parca nici de scris nu am chef… Bine ca am diseara o petrecere!

Oare de ce odata terminat ceva se instaleaza in om un simtamant de fericire atat de mare incat da in depresie? Bine ca stiu ca am mult de munca in septembrie, altfel as fi fost chiar trista! :))

Destul! Ma duc sa traiesc!

Stã singurã în faţa abisului care îi promite un suflet. Vântul îi spune sã-ndrãzneascã, o prinde el! Dar cum sã-l crezi, aşa de trãdãtor cum e?

De-odatã, el îşi face simţitã apariţia prin aura lui amarã de domn. Îi cuprinde umerii cu sfialã, dar sigur. Ea surâde subtil în profil. Se-ntoarce în braţele lui acum primitoare şi îşi aşeazã capul pe umãrul lui.

Danseazã împreunã pe sunetul muzicii vieţii înseşi : ea cu pãrul în vânt, cu ochii închişi şi acelaşi surâs pe buze; el, suav şi masculine, cu postura debordantã a unui soldat.

Cercuri, şi cercuri, şi cercuri, şi lumea nu mai existã : doar norii glazuraţi care iau forme dupã cum îmbie dansul lor! O piruetã şi… şi muzica s-a oprit, pornind în locu-i strigãtul ei de lebãdã… disperat, speriat, revoltat, profund! Încet, tot mai încet, se-aude iar muzica pãdurii şi glasul ei rãmâne doar în ochii lui.

Nu plânge. La datorie, soldat! Cu inima de piatrã se-ntoarce acasã. Intrã în prima camera, unde un leagãn gângureşte în liniştea morbid instalatã parcã dincolo de aer. Un fior îi strãbate inima, dar ochii nu se lasã înşelaţi. Iese afarã, fumeazã un trabuc. O rãmãşiţã de umanitate îi adduce o lacrimã pe obraz. O ia pe-un deget, se uitã la ea de parcã nu ar şti ce e. O şterge de mânecã grav.

Întrebãri ce ar trebui sã intervinã :

1.       De ce o omoarã? (Nu îl înşelase, se iubeau teribil.)

2.       De ce o omoarã având în vedere cã acasã era copilul lor? (Da, era al lor, erau cãsãtoriţi/împreunã.)

3.       Ea dã senzaţia la început cã ar întrevede ce urmeazã sã se întâmple. Cum vine asta? …

4.       Îi pare sau nu rãu de ce a fãcut? (În ciuda comportamentului aspru, de soldat-like, el nu e militar, este un om de rând.)

5.       Unde se petrece acţiunea?

6.       Când se petrece acţiunea?

7.       De ce i-am dat titlul de “Solaris”?

8.       …. ş.a.m.d.

Vine vara, bine-mi pare… inainte am sesiune!!! :((

Doamne, ce trista mi se pare situatia… Afara e vreme de strand si eu ma gandesc cu tristete la examenu’ de poimaine… Nu ma intelegeti gresit, nu invat, doar ma gandesc la el! O sa ma apuc de invatat de-abia de marti incolo, pentru cel de sambata : ARHITECTURA CALCULATOARELOR!!!

Ma sperie sesiunea asta. Poate pentru ca ar trebui sa invat ca si eu ca omu’ care se respecta pentru examene : macar sa zic ca am incercat. Da’ ma chinuie o lehamite totala! Cui ii e drag sa petreaca o zi frumoasa de vara in casa, invatand?!?

Ma rog, ma voi conforma intrun final… Da’ de marti!

Azi sunt in dispozitia aia nenorocita de a ma uita la filme fantastice, cu personaje fantabuloase, care sa ma faca sa ma gandesc la o lume cu totul alta de cea de dincolo de balcon. Sa ma pierd intrun complot care sa implice o intreaga natiune de oamenii inexistenti (evident decimati brutal de UAMENI)!  Parca mi-e drag si cand povestesc asemenea chestii!!!

Cu alte cuvinte, azi nu vreau sa infrunt cruta realitate… Imi rezerv dreptul suprem de om dezamagit de oameni sa nu-mi mai pese! Vorba americanului (incult, da’ filosof din cand in cand) : “Today I don’t give a fuck!”.  Asa ca ma retrag in glorie (sau lene, cum ii spunem noi) in pat, cu telecomanda pe burta.

Pentru cei care ma inteleg : “Salutare, people!”

Pentru cei care cred ca aberez : http://img164.imageshack.us/img164/8864/manifesttu7.jpg

Sunt cateva lucruri care m-au uimit cu adevarat in viata. Genul de lucruri despre care ar scrie Eliade, chestie care nu doar ma mira, ci ma si sperie intro mica masura…

1. Cum am reusit eu la 4 ani sa ajung cu bine acasa de la un loc cu floarea-soarelui unde ma dusese bunica sa sape. Eram cat lanul de grau prin care am trecut de inalta. Doar eu, Codita si un vant care ma speria teribil pentru ca facea lanul sa geama. Mai tin minte ca am cantat tot drumul ca sa nu mai aud fosnetul spicelor. Asta pentru ca trebuia sa vina mama sa ma vada - cum puteam eu sa nu fiu acasa cand venea mama sa ma vada? Nici nu i-am spus bunicii ca plec…

2. Cum pot copiii sa moara?…

3. “Ne-ati dat puterea,

Ne-ati dat speranta

De a fi-mpreuna mereu!”

Nu stiu cum se face ca melodia asta o aud de cate ori vreau/am nevoie s-o aud!

4. Fata cu mainile mari. Pentru cine a citit “Zbor deasupra unui cuib de cuci” in varianta de Polirom nu va atat de greu sa ma inteleaga : fata mi-a adus aminte de poza de pe coperta. Nu era extrem de interesanta in rest. Dar avea mainile alea pe care nu reusesc sa mi le scot din minte. Cateodata ma uit la stanga mea (dreapta iese automat din discutie) si incerc sa compar in minte. Dar nu pot. Fata aia putea sa sprijine lumea. Oare ea stie?

5. Ieri mi-am adus aminte : l-am intalnit odata pe Dumnezeu. Era pe scari, in Floreasca, mi-a cerut o tigara. Imbracat intro pijama clasica de om batran (chestie careia nu i-am dat importanta de cuviinta la momentul respectiv), avea un picior bandajat si vocea ragusita. Nu mai tin minte ce mi-a spus. Parca mi-a zis ca o sa ne omoare intro zi chestiile alea (referindu-se la tigari). A mai zis ceva. Am plecat sa-mi iau un ness si nu mai era acolo…

6. Dolce fare niente. Probabil nu se scrie asa, dar cred ca s-a inteles la ce ma refer.

P.S. : A fost bine…

De la o vreme mi se par noptile mai lungi si zilele mai scurte. Parca nu mai am timp sa fac tot ce as vrea sa fac. Oricat de mult as incerca sa concentrez totul la maxim incat sa-mi ajunga timpul, tot nu reusesc sa ma multumesc cu tot ce am facut in ziua respectiva. Si parca ma apasa ceva moral… Nu-mi pot da seama ce insa si asta ma innebuneste!

Ma trezesc seara, cand stau in pat si incerc sa adorm. De parca pana atunci as fi dormit si de-abia atunci mi-am dat seama unde sunt. Parca toata ziua as fi somnambula, walking around half asleep and doing everything on auto-pilot!

Singura concluzie la care am ajuns e ca am nevoie de multe imbratisari, sarutari si o groaza de caldura in jurul meu! Si seara, cand imi dau seama de asta, imi vine sa zbier ca sa ma auda “cineva” si sa vina sa ma ia in brate! Cata liniste am simtit ieri cand te-am vazut…

Ma sperie ziua de vineri! Poate nu voi recunoaste asta in fata intregii lumi, dar asa e. Asta ar fi explicatia rationala pe care o gasesc pentru starea mea actuala de anxietate taciturna. Poate si de-aia in ultima vreme vad o multitudine de coincidente peste tot - in ziar, intro carte pe care o citesc din plictiseala, in numele cuiva…

Stiu, o sa fie bine…