Stã singurã în faţa abisului care îi promite un suflet. Vântul îi spune sã-ndrãzneascã, o prinde el! Dar cum sã-l crezi, aşa de trãdãtor cum e?

De-odatã, el îşi face simţitã apariţia prin aura lui amarã de domn. Îi cuprinde umerii cu sfialã, dar sigur. Ea surâde subtil în profil. Se-ntoarce în braţele lui acum primitoare şi îşi aşeazã capul pe umãrul lui.

Danseazã împreunã pe sunetul muzicii vieţii înseşi : ea cu pãrul în vânt, cu ochii închişi şi acelaşi surâs pe buze; el, suav şi masculine, cu postura debordantã a unui soldat.

Cercuri, şi cercuri, şi cercuri, şi lumea nu mai existã : doar norii glazuraţi care iau forme dupã cum îmbie dansul lor! O piruetã şi… şi muzica s-a oprit, pornind în locu-i strigãtul ei de lebãdã… disperat, speriat, revoltat, profund! Încet, tot mai încet, se-aude iar muzica pãdurii şi glasul ei rãmâne doar în ochii lui.

Nu plânge. La datorie, soldat! Cu inima de piatrã se-ntoarce acasã. Intrã în prima camera, unde un leagãn gângureşte în liniştea morbid instalatã parcã dincolo de aer. Un fior îi strãbate inima, dar ochii nu se lasã înşelaţi. Iese afarã, fumeazã un trabuc. O rãmãşiţã de umanitate îi adduce o lacrimã pe obraz. O ia pe-un deget, se uitã la ea de parcã nu ar şti ce e. O şterge de mânecã grav.

Întrebãri ce ar trebui sã intervinã :

1.       De ce o omoarã? (Nu îl înşelase, se iubeau teribil.)

2.       De ce o omoarã având în vedere cã acasã era copilul lor? (Da, era al lor, erau cãsãtoriţi/împreunã.)

3.       Ea dã senzaţia la început cã ar întrevede ce urmeazã sã se întâmple. Cum vine asta? …

4.       Îi pare sau nu rãu de ce a fãcut? (În ciuda comportamentului aspru, de soldat-like, el nu e militar, este un om de rând.)

5.       Unde se petrece acţiunea?

6.       Când se petrece acţiunea?

7.       De ce i-am dat titlul de “Solaris”?

8.       …. ş.a.m.d.

Azi sunt in dispozitia aia nenorocita de a ma uita la filme fantastice, cu personaje fantabuloase, care sa ma faca sa ma gandesc la o lume cu totul alta de cea de dincolo de balcon. Sa ma pierd intrun complot care sa implice o intreaga natiune de oamenii inexistenti (evident decimati brutal de UAMENI)!  Parca mi-e drag si cand povestesc asemenea chestii!!!

Cu alte cuvinte, azi nu vreau sa infrunt cruta realitate… Imi rezerv dreptul suprem de om dezamagit de oameni sa nu-mi mai pese! Vorba americanului (incult, da’ filosof din cand in cand) : “Today I don’t give a fuck!”.  Asa ca ma retrag in glorie (sau lene, cum ii spunem noi) in pat, cu telecomanda pe burta.

Pentru cei care ma inteleg : “Salutare, people!”

Pentru cei care cred ca aberez : http://img164.imageshack.us/img164/8864/manifesttu7.jpg