Vreau o țigară!!!

Îl chema Sucă şi era din Băileşti.

Beat dincolo de raţiune, încerca să mă convingă să-i dau un leu… Nu aveam niciun buzunar, aşa că l-am privit din umbră cum “se pişa pe gabori” şi îmi ura “casă de piatră”.

Cred că dacă eşti destul de atent poţi să-l vezi şi tu.

Bea ţiucă, dar ar bea o bere.

Şi brusc îmi vine în minte o întrebare evidentă: vampiresele au ciclu? :-/

Stăteam şi îmi imaginam cât de atractive şi sexy trebuiau să fie pentru ei când pierdeau sânge.

După care aprofundez subiectul, şi îmi imaginez cât de “hrănitor” ar fi fost pentru masculi o partidă de sex oral. )

P.S.: Nu fi se pare o temă bună de parodie hollywood-iană?

Afară e frumos, e un soare molcom de sfârşit de martie şi eu mă simt de parcă ar ninge.

În excesul meu de zel, am găsit câteva explicaţii plauzibile (care nu-mi rezolvă deloc problema):

1.  Sunt teribil de plictisită de starea mea de nonşalanţă pentru orice.

2. PMS.

3. E ceva putred în Danemarca.

În condiţiile în care nu găsesc nicio soluţie care să-mi convină, o să fac o cură intensivă de filme (care să mă dispere atât de mult, încât să reacţionez în vreun fel).

Atât. Ce neinteresant.

1. Care din următoarele funcţii nu ar putea fi, de regulă, realizată foarte simplu cu ajutorul unui microcontroler:

a. interfaţa cu un traductor de deplasare incremental

b. interfaţa cu un traductor de temperatură de tip termocuplu

c. interfaţa cu un traductor de deplasare rezistiv

d. interfaţa cu un traductor de turaţie

???

2. Ce să fac să scap de situaţia evident penibilă în care mă aflu?…

Măcar la prima întrebare tind spre d… la a doua nici nu am variante formulate!…

Iar eu stau şi ascult. Şi mă simt ahtiată. Îl înţeleg pe tata, dar o înţeleg şi pe mama. Ea vrea să intervin, eu nu… El… crede că totul e în regulă.

Ieri mi-am dat seama de un lucru: noi, oltenii, chiar suntem oameni fierbinţi. Poate prea fierbinţi pentru situaţia penibilă în care se află românii în lume.

Nu ştiu ce să fac… Nu ştiu ce să cred…

Parcă nici nu mai simt nimic. Nici nu reacţionez la multe chestii.

Tot ce ştiu cât de cât sigur e că nu mai vreau să stau acasă. Dacă ar fi vară, aş fi tot timpul plecată. Păcat că suntem în “gerilă”. Păcat de multe chestii…

Examenul de azi (pe care nu o sa-l mentionez pentru ca s-ar putea sa-l citeasca un anumit inculpat)  a trecut un val peste 2 semestre de tras in frau (mai mult sau mai putin), asa ca il pot numi culmea anului 2, desi restanta care mi-a ramas ar putea sa-mi sara in cap la toamna.

Parca nici de scris nu am chef… Bine ca am diseara o petrecere!

Oare de ce odata terminat ceva se instaleaza in om un simtamant de fericire atat de mare incat da in depresie? Bine ca stiu ca am mult de munca in septembrie, altfel as fi fost chiar trista! )

Destul! Ma duc sa traiesc!

De-odatã, el îşi face simţitã apariţia prin aura lui amarã de domn. Îi cuprinde umerii cu sfialã, dar sigur. Ea surâde subtil în profil. Se-ntoarce în braţele lui acum primitoare şi îşi aşeazã capul pe umãrul lui.

Danseazã împreunã pe sunetul muzicii vieţii înseşi : ea cu pãrul în vânt, cu ochii închişi şi acelaşi surâs pe buze; el, suav şi masculine, cu postura debordantã a unui soldat.

Cercuri, şi cercuri, şi cercuri, şi lumea nu mai existã : doar norii glazuraţi care iau forme dupã cum îmbie dansul lor! O piruetã şi… şi muzica s-a oprit, pornind în locu-i strigãtul ei de lebãdã… disperat, speriat, revoltat, profund! Încet, tot mai încet, se-aude iar muzica pãdurii şi glasul ei rãmâne doar în ochii lui.

Nu plânge. La datorie, soldat! Cu inima de piatrã se-ntoarce acasã. Intrã în prima camera, unde un leagãn gângureşte în liniştea morbid instalatã parcã dincolo de aer. Un fior îi strãbate inima, dar ochii nu se lasã înşelaţi. Iese afarã, fumeazã un trabuc. O rãmãşiţã de umanitate îi adduce o lacrimã pe obraz. O ia pe-un deget, se uitã la ea de parcã nu ar şti ce e. O şterge de mânecã grav.

Întrebãri ce ar trebui sã intervinã :

1.       De ce o omoarã? (Nu îl înşelase, se iubeau teribil.)

2.       De ce o omoarã având în vedere cã acasã era copilul lor? (Da, era al lor, erau cãsãtoriţi/împreunã.)

3.       Ea dã senzaţia la început cã ar întrevede ce urmeazã sã se întâmple. Cum vine asta? …

4.       Îi pare sau nu rãu de ce a fãcut? (În ciuda comportamentului aspru, de soldat-like, el nu e militar, este un om de rând.)

5.       Unde se petrece acţiunea?

6.       Când se petrece acţiunea?

7.       De ce i-am dat titlul de “Solaris”?

8.       …. ş.a.m.d.

Doamne, ce trista mi se pare situatia… Afara e vreme de strand si eu ma gandesc cu tristete la examenu’ de poimaine… Nu ma intelegeti gresit, nu invat, doar ma gandesc la el! O sa ma apuc de invatat de-abia de marti incolo, pentru cel de sambata : ARHITECTURA CALCULATOARELOR!!!

Ma sperie sesiunea asta. Poate pentru ca ar trebui sa invat ca si eu ca omu’ care se respecta pentru examene : macar sa zic ca am incercat. Da’ ma chinuie o lehamite totala! Cui ii e drag sa petreaca o zi frumoasa de vara in casa, invatand?!?

Ma rog, ma voi conforma intrun final… Da’ de marti!

Cu alte cuvinte, azi nu vreau sa infrunt cruta realitate… Imi rezerv dreptul suprem de om dezamagit de oameni sa nu-mi mai pese! Vorba americanului (incult, da’ filosof din cand in cand) : “Today I don’t give a fuck!”.  Asa ca ma retrag in glorie (sau lene, cum ii spunem noi) in pat, cu telecomanda pe burta.

Pentru cei care ma inteleg : “Salutare, people!”

Pentru cei care cred ca aberez : http://img164.imageshack.us/img164/8864/manifesttu7.jpg